Biserici ”neprietenoase” copiilor

Marius Cruceru

Eu aș pune o etichetă, la fel cum sînt prin anumite localuri în afară ”cyclist-frienly” sau ”smoker-friendly”, o etichetă cu ”Children-friendly church”! – Biserică (și) pentru părinți care doresc să își aducă copiii la slujbă!

De cînd ni s-a născut Noah mă tot chinuie acest gînd. Cît am fost păstor la Aleșd am încercat să fac biserica, sanctuarul cît mai children-friendly, tocmai pentru că am avut copii mici, am înțeles pe pielea noastră ce înseamnă să fii exilat din pricina faptului că Dumnezeu ți-a dăruit un copil.

Camera mama și copilul este o eroare! Este un loc în care se schimbă în cel mai bun caz rețete de prăjituri. Prilej de bîrfă, pierdere de timp. Mai bine stai acasă, mamică fiind.

sursa gospelcoalition.org sursa gospelcoalition.org

Am încercat să încurajez părinții să își țină cît mai mult copiii în sanctuar. Am suportat și suport cu drag plînsul înfundat și controlat de copil…

View original post 1,614 more words

Iarna din sufletul meu…

Perla Suferinţei

“Când e iarnă în sufletul meu conştientizez că orice om se poate mântui,

Că orice suflet negru de funinginea păcatelor se poate curăţi, se poate albi,

Căci pocăinţa e ca iarna ce înveşmântă murdăria în mantie de fulgi pufoşi,

Şi lacrimile de căinţă sunt fulgi de diamant divin, sunt fulgi delicaţi şi calzi,

Care topesc orice platoşă de gheaţă ce învăluie ale noastre inimi seci şi reci.

Când privesc fascinată dansul fulgilor de nea, eu îi asemăn cu fulgii aripilor de îngeri.
Ador să-mi simt obrazul sărutat de fulgi de nea cristalină, să fiu mângâiată de ei, lin.”

View original post

Amirah – capitolul 3

Întuneric. Doar asta pot vedea…mă simt de parcă aș merge în cerc. Nu văd nimic, nu aud niciun zgomot. Deja îmi e frică!
Simt teamă până în cele mai ascunse cotloane ale minții, iar panica îmi face inima să tremure. Palmele mi-au transpirat, picioarele stau să-mi cedeze în orice moment.
Nu am cale de scăpare, nu pot evada de aici, orice ar însemna asta, fiindcă habar n-am unde mă aflu.
Încep să amețesc, mii de voci își fac cămin înăuntrul minții mele, sâcâindu-mă. Mă zbat dornică de a le alunga, însă picioarele-mi sunt înțepenite. Îmi deschid ochii brusc. Inima se zbate gata să o ia la fugă, broboane de transpirație mi se scurg de pe frunte căzând în neant. E iar liniște…liniștea dinaintea furtunii!
Totul se zguduie, un cutremur puternic și zgomotos mă aruncă cu fața la pământ făcându-mă să țip cât mă țin plămânii… Un râs sadic îmi invadează auzul, iar teroarea sălășuită în mine se amplifică…
În următoarele secunde imaginea unui bărbat mă lovește nemilos peste retină, iar eu simt cum pământul îmi fuge de sub picioare, căzând în gol!
Îi aud vocea groasă, plină de ură și dispreț, șoptind exact ca într-un film de groază:
-Amiraaah! M-am întors…sunt eu, coșmarul tău!

Doctorul intră speriat în salon, dornic de a afla cauza problemei, iar atunci imaginea pe care o vede cu proprii săi ochii îl înfioară. Nu ezită să pornească către patul fetei, imobilizând-o. Se zbătea, parcă posedată, iar respirația stătea să i se oprească în orice clipă…
-Claire, administrează-i un calmant, țipă spre asistenta care privea înlemnită întreaga scenă.
Amirah, se calmează în următoarele minute, respirând precipitat. Nu înțelege ce legătură are ea cu acel coșmar sau cine e acel bărbat cu ochi de monstru. Până la urmă întreaga situație i se pare deplasată, a fost doar un vis.

Zgomotul provocat de aparate revine la normal, iar agitația ia sfârșit. Toți trei o privesc mirați…
Sunt interesați de ce s-a întâmplat cu adevărat, deoarece blonda își revenise aproape în totalitate la ultima verificare, excepție făcând această amnezie neprevăzută.
-Ce s-a întâmplat, întreabă Norah spre tatăl ei.
-Ne poți spune? i se adresă el, fetei.
Neștiind ce să le spună, pronunță un singur cuvânt, cuvânt care încă îi răsună în minte continuu:
-Amirah…
Cei trei o privesc uimiți neînțelegând ce vrea să spună. Văzându-i nedumeriți, continuă:
-Cred că numele meu este Amirah!
Christian zâmbește victorios de răspunsul ei. Acum poate afla ceea ce nu a putut până acum…
-Perfect! spune ieșind pe ușă grăbit.
Asistenta îl urmează, interesată de reacția lui.
-Ce s-a întâmplat? i se adresă Amirah, Norhei.
-Cred că a elucidat misterul legat de întregul tău nume.
-Ohh… Și de ce nu îmi amintesc nimic?
-Se presupune că ai avea amnezie, dar nu se știe clar dacă este temporară sau nu. Așteptăm analizele. Sunt verificate mult mai amănunțit…
-Ce anume împiedică această neclaritate? o întreabă interesată de starea sa.
-La tomografie s-a putut observa cum că ai suferit mai multe lovituri la nivelul cutiei craniene… Ca și cum ai fost împinsă, iar impactul a fost prea puternic. Sau ai fost lovită cu ceva, o lămurește aceasta pe blondă. Cazul tău încă este investigat de poliție, însă din cauză că nu ți-am aflat identitatea este mai dificil.
O privește lipsită de cuvinte odată ce explicația amănunțită se face auzită. Nu știe ce s-a întâmplat cu ea, ce trecut are, însă nu i-ar face plăcere să și-l reamintească, preferă să își lase creierul blocat în ceață.

[…] […] […]
~ AMIRAH P.D.V. ~
Cerul este gri, lipsit de culoare, iar vântul suflă cu putere. Atmosfera aceasta mă deprimă, iar faptul că mă aflu într-un spital, accentuează starea de melancolie. Stau în scaun cu rotile, privind la peisajul de afară de pe fereastra salonului. La insistențele mele, Norah a obținut aprobarea tatălui ei de a coborî din pat. Mă simțeam complet amorțită și lipsită de vlagă. Am aflat că sunt în spital de două săptămâni, iar în acest timp m-am aflat în comă din cauza rănilor și loviturii la cap. Îl aștept pe doctor să-mi spună ce a aflat legat de identitatea mea și rezultatele tomografiei. Mă înspăimântă ideea de a-mi reaminti trecutul, dar pe de o parte vreau să-mi cunosc părinții, de aș avea unii, fiindcă până acum nimeni nu a dat semne de viață.
Gândurile îmi sunt întrerupte de ușa salonului pe care intră Norah împreună cu tatăl ei…
Mă ridic din scaun fără să mă gândesc la consecințe, deoarece în următoarele secunde picioarele mi se înmoaie, iar o stare de amețeală mă învăluie, fiind cât pe ce să fac cunoștință cu gresia albă de pe jos dacă doctorul nu reacționa la timp.
-Amirah, nu trebuie să faci mișcări bruște, tocmai din cauza amețelilor, mă atenționează acesta puțin cam dur.
Mă ajută să mă așez în pat, după care Norah continuă:
-Am aflat întregul tău nume și câteva informații despre familia ta.
Inima îmi tresaltă când îmi spune ceea ce aștept să aflu cu ardoare, dar nu spun nimic, asta făcându-l pe Christian să continue:
-Numele tău este Amirah Elisabeth White, ai 18 ani, iar mama ta a decedat acum doi ani. Și ca să fiu mai explicit, ea…a fost ucisă. Nu s-a aflat nici în ziua de azi cine este vinovatul.
Îmi întinde un plic învechit, spunând:
-Am găsit asta în buzunarul gecii tale, cred că ar fi bine să te uiți.
Deschid temătoare plicul, iar înăuntru găsesc o poză pe care scrie o dată, iar lângă se află o semnătură. O întorc curioasă de ceea ce aș putea vedea…

Este o femeie. O femeie extrem de frumoasă…părul blond îi încadrează frumos chipul, iar ochii ei verzi îmi face inima să tresalte. Simt cum o căldură puternică îmi îmbracă corpul. Simt o stare de agitație înauntrul meu. Un suspin incontrolabil îmi iese de pe buze. Îmi trec cu degetele peste chipul femeii ce poartă un zâmbet molipsitor pe față, iar o lacrimă mi se prelinge pe obraz fără să realizez când am început să plâng. Simt o senzație familiară când mă uit la ea și mă doare că nu îmi amintesc cine e. Și totuși presupun că este posibil ca ea să-mi fie mamă. Realizez că semănăm foarte bine.
Cei doi se uită la mine bulversați, neînțelegând ce se întâmplă cu mine. Ciudat este că nici eu nu știu…
Norah se apropie de mine curioasă. Întorc poza în direcția ei. Aceasta intră în șoc, după care se dă rapid în spate, spunând într-una “nu”.
Aleargă speriată, ieșind din salon plângând.
-Ce s-a întâmplat cu ea? îl întreb pe Christian.
El dă din umeri, luând poza din mâna mea. Imediat adoptă aceeași stare ca fiica lui.
-Asta nu e adevarărat… spune aruncând poza. Și iese în viteză pe ușă.
-Ce se întâmplă cu ei? încep să vorbesc de una singură.
Ceva nu se leagă

Amirah – capitolul 1

Stă ghemuită într-un colț al camerei. Lacrimile îi udă obrajii precum o cascadă, iar ochii îi sunt roșii de furie, durere și neputință. Durerea pe care o simte acum, îi apasă pe suflet, îi sfâșie inima care de-a lungul anilor s-a sfărâmat în bucățele…
Se întreabă de ce nimeni nu oprește calvarul, de ce nu se îndură cineva să o salveze din ghiarele demonului aflat în fața ei… E sigură că majoritatea aud gemetele.
Ei știu ce se întâmplă, mereu au știut, dar le e frică! Ea nu are putere, nu se poate împotrivi. Niciodată nu a încercat să i se opună… Ce ar câștiga?! Lovituri în plus, desigur.
Îl iubește. Oare asta să-i fie greșeala fatală? Asta să-i aducă sfârșitul??
A îndurat de zeci de mii de ori mai mult, fiindcă loviturile amestecate cu ură și cuvinte pline de venin îi sfâșie sufletul fără pic de milă!
Simte fiecare lovitură de picior, fiecare pumn aplicat în față, în stomac, oriunde monstrul acesta numit om îi aruncă.
Ar urla la el să înceteze, să sfârșească coșmarul, dar știe că îi amplifică furia.
Stă în propria-i baltă de sânge, suferind în liniște… Își simte gâtul uscat și gustul metalic de sânge, iar fiecare părticică a trupului amorțită. A dat în ea jumătate de oră continuu, vărsându-și frustrările și ura asupra bietei ființe.
Cu ce a greșit?
Știe că nu a îndraznit vreodată să-l provoace sau să îl deranjeze…
Adevărul este că lui îi face plăcere. O plăcere sadică pe care o simte până în măduva oaselor, un extaz imens care îi aduce satisfacție. Este un monstru, a devenit și el conștient de asta, dar nu mai poate da înapoi. A făcut pact cu diavolul și se lăfăie în păcat, în durerea provocată altora.
O privește cu furie și amuzament combinate cu plăcere, iar cu un ultim picior aruncat în stomacul fetei se descarcă, îndepărtându-se nu înainte de a-i urla în față:
-Târfă!
Așa este. Fata e o târfă, o bucată de carne ce satisface masculii în călduri, o târfă care ia adus bani…
Ea nu are nicio vină! Nu a avut vreodată…fiindcă nu a vrut să se arunce în brațele păcatului, să iși semneze condamnarea la suferință.
Monstrul aruncă toată vina asupra ei, o face vinovată de păcatele lui.
În sfârșit ploaia de lovituri a încetat, lăsând-o să geamă și să tremure chinuită de spaimă și durere. A luat sfârșit chinul.

~ AMIRAH P.D.V. ~
A trecut o oră de când stau aici pe podea, mai mult moartă decât vie…
Nu mă pot mișca absolut deloc. Mă doare întregul corp, iar amețeala încă persistă, deși am leșinat la imediat 5 minute după ce el a plecat. Cred că acum doarme mai mult ca sigur. Ceasul indică ora 00:43. Este liniște, o liniște de care n-am avut parte demult. Măcar am scăpat de clubul acela infect.
Îmi adun toată forța rămasă pentru a mă ridica de jos, dar din păcate nu am nimic de care să mă pot agăța.
În momentul ăsta îl urăsc atât de tare, încât l-aș omorî fără regrete. Probabil s-a săturat și de mine, iar acum vrea să mă omoare ca pe ea. Trebuie să scap de iadul ăsta…eu nu pot sfârși așa, precum un animal! Am îndurat prea mult. Am înghițit prea multă frică și m-a folosit precum o cârpă. Cu siguranță mi-a ajuns.
Mă târâi până ajung la baie. Apuc de marginea căzii, ridicându-mă în picioare. Îmi închid ochii pentru a opri amețeala să mă doboare. Privindu-mă în oglindă, observ ce mi-a făcut animalul acela diabolic. Am întreaga față desfigurată… Arcada ochiului stâng îmi este spartă, sângele uscat fiind prelins până pe gât, acoperindu-mi chipul ca o mască. Mască a durerii… Buza de jos este umflată, simțind gustul sângelui în întreaga gură.
Am o mulțime de vânătăi pe mâini, iar abdomenul este în totalitate vânăt. Cu siguranță am ceva rupt, deoarece nu îmi pot mișca absolut deloc mâna dreaptă de la umăr în jos.
Intru în apa nu foarte fierbinte, dezmorțindu-mi trupul. Sâsâi ușor la contact, însă încerc să mă obișnuiesc, îndepărtând fiecare pată de sânge de pe mine.
Voi pleca! Mă voi duce unde văd cu ochii, dar cu siguranță aici nu mai rămân. Apartamentul acesta a ajuns o cocină, un infern în fiecare zi, iar eu nu vreau să fiu o victimă, nu pot sfârși așa.
Ies din cadă când frigul mă cuprinde. Mă îmbrac cu halatul, iar acum urmează să-mi dezinfectez rănile de pe față.
“Încă puțin, Amirah! Se va curma suferința imediat”! Încerc să mă încurajez singură.
Imediat cum termin îmi prind părul în coadă, alegând câteva haine mai groase cu care să mă îmbrac, potrivite cu vremea de afară.
Nimic nu ține cu mine, nici măcar vremea. A început și ploaia…
Dar nu mă împotrivesc. Nimeni nu mă poate opri.
Îmi iau geaca cu glugă și ghetele în picioare, îndes în rucsac câteva haine, iar acum urmează partea cea mai dificilă.
Trebuie să mă asigur că doarme…
Ies din încăperea ce de atâta timp mi-a servit drept cameră, fără absolut niciun regret. Mă trec fiorii atunci când trec de camera lui. Îl văd în pat, îmbrăcat cu aceleași haine de azi dimineață, cu sticlele goale de alcool pe lângă el, iar mirosul de droguri ar asfixia până și un mort. Îmi este silă să-l privesc, îmi provoacă repulsie și dezgust. E un monstru fără scrupule, care s-a înecat în propriile-i păcate. Va fi singur pentru tot restul vieții. Și-a îndepărtat fiecare persoană de lângă el. Mă întreb cum am rezistat atât. Merg spre bucătărie în cea mai mare liniște posibilă, auzindu-mi doar bătăile inimii și respirația mea sacadată. Îmi este frică, mereu mi-a fost, dar acum că realitatea mă lovește fără milă peste față, îndrăznesc să o înfrunt, luptând până la capăt. Iau puținii bani pe care i-am strâns în ultimele luni și i-am ascuns cum am putut mai bine. Arunc o privire în jur, iar apoi ies silențios pe ușa care mă desparte de libertate.
Picurii de ploaie se lovesc violent de geaca mea făcându-mă să mă înfior. Încep să alerg cu disperare, călcând în fiecare baltă din calea mea. Alerg indiferent de durerea pe care o simt, fug de ființa care e sânge din sângele meu, fug de trecutul acesta infect care îmi provoacă greață. Nu știu unde merg, însă se simte așa de bine să fii în siguranță, departe de frică, de lacrimi sau suferință.
Nu mai am aer…iar o amețeală cumplită îmi încețoșează vederea. Picioarele mi-au amorțit, iar umărul îmi svâcnește de parcă întreaga mână mi-ar fi smulsă. Cu siguranță trebuie să ajung la un hotel. A trecut aproape o oră presupun. Trebuie să alerg încă puțin. Îmi forțez picioarele, pornind într-o fugă nebună, nemaivăzând pe unde calc. Și când mă așteptam mai puțin picioarele îmi cedează, căzând pe asfaltul rece… Încep să tușesc atât de tare încât în următoarele secunde sângele îmi umple gura ca o avalanșă.
Respirația mi se oprește, iar ochii îmi cedează…firul s-a rupt!

AMIRAH

Prolog
Zâmbea. Iar ochii îi străluceau într-un mod aparte. Simțeam cum mi se zbate inima, cum pompează sânge mai repede. Voia să-mi iasă din piept și să-l îmbrățișeze… Fluturașii din stomacul meu au luat-o razna, o avalanșă plăcută luând viață. Simt cum fiorii pun stăpânire pe mine, cum mă înec în marea ochilor săi.

-De ce râzi? îl întreb mirată, deși nu-mi doresc să înceteze. Râsul lui îmi încântă auzul precum sunetul clapelor de pian.

-De tine! spune zâmbind continuu.
Îl privesc nedumerită. Habar n-am ce este așa amuzant la fața mea.

-De mine? șoptesc.

-Da!
Ești frumoasă! zice încet îndreptându-și mâna spre fața mea.

Răman stană de piatră fără să schițez vreun gest și nici măcar nu mă clintesc dorind să văd ce urmează.
Își pune degetul pe colțul drept al buzelor, pipăind locul încet.

Corpul mi se încălzește automat, cutremurându-se în urma gestului său.
Își duce degetul spre buze și linge frișca de pe el într-un mod pervers, acum știind motivul amuzamentului său.
Mă privește în ochi în tot acest timp, iar obrajii mi se înroșesc instant, aplecându-mi capul.

-Cred că buzele tale sunt mai dulci decât frișca, îmi spune pe un ton seducător, făcându-mi stomacul să se strangă ca o menghină…

Ziua Domnului și pocăința (7)

ANA TATAR ANDRAS

7

Ziua Domnului și pocăința

*Ioel 1-3

Ioel 1:14:15: ,,Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare; strângeţi pe bătrâni, pe toţi locuitorii ţării, în Casa Domnului, Dumnezeului vostru, şi strigaţi către Domnul. „Vai! Ce zi!” Da, ziua Domnului este aproape, vine ca o pustiire de la Cel Atotputernic.”

La 50 de zile după sărbătoarea Paștelor, Duhul Sfânt a început o nouă lucrare în poporul Domnului. Duhul Domnului a anunțat o Zi în care se va vedea minunea Domnului. Niște limbi ca de foc s-au văzut așezându-se peste ucenicii Domnului și ei au fost umpluți de Duhul Sfânt. Împuterniciți de Duhul Sfânt ei au lăudat pe Dumnezeu și au vestit Evanghelia. Petru a citat un text din cartea Ioel: Faptele Apostolilor 2:16-17: ,,Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel: „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor…

View original post 465 more words